Mărturia directă a unui soldat ucrainean despre un asalt, camarazi căzuți și un oraș devenit simbol al rezistenței.
Trei dimineața. Un telefon.
„Pregătiți-vă. Dimineață pornim la asalt.”
Era noul nostru comandant.
Fără explicații lungi. Fără întrebări inutile. Doar câteva cuvinte care au alungat imediat somnul și ne-au făcut inimile să bată altfel.
Pe atunci locuiam într-o fabrică veche din Drujkivka. Un loc obișnuit pentru o viață neobișnuită. Dormeam, mâncam, glumeam, așteptam ordine și încercam să uităm, măcar pentru câteva ore, războiul din jur.
Dar războiul nu ne uita niciodată.
Ne-am îmbrăcat repede, ne-am verificat echipamentul și am încărcat armele în bena unei camionete.
În fața noastră era Bahmut.
Încă nu știam că acest oraș avea să devină unul dintre cele mai dureroase simboluri ale războiului nostru.
Drumul care ducea spre moarte
Călătoria de noapte a fost chiar veselă.
Da, veselă.
Unui civil îi poate fi greu să înțeleagă cum poți râde în drum spre un asalt. Dar, în război, umorul este uneori ultimul mod de a-ți ascunde frica.
Unii glumeau. Alții tăceau. Alții priveau fix întunericul de afară.
Mă gândeam că fiecare dintre noi își dorea același lucru: să îndeplinească misiunea și să se întoarcă.
Am ajuns la Bahmut destul de repede.
Am coborât în subsolul în care se afla statul nostru major.
Ceilalți se adunaseră deja: oameni din prima, a doua și a treia companie, precum și soldați din plutoane independente. Fuseseră strânși toți cei disponibili și capabili să plece.
Motivul era grav.
Inamicul străpunsese linia de apărare și pătrunsese chiar în oraș.
Oamenii noștri ținuseră apărarea multă vreme. În apropiere, la Klișciivka, distrugerile erau deja cumplite. Părea că nici pământul nu mai putea îndura ceea ce îi făcea războiul.
Acum inamicul ajunsese în Bahmut.
Iar noi trebuia să-l oprim.
Trei kilometri până la iad
Am plecat de la statul major.
În față aveam aproximativ trei kilometri de parcurs pe străzile orașului.
Trei kilometri.
Pe timp de pace, este o plimbare obișnuită. O poți face gândindu-te la cină, la muncă sau la ziua de mâine.
În război, acei trei kilometri pot despărți viața de moarte.
Am parcurs repede distanța și am început asaltul asupra pozițiilor inamice.
Totul se petrecea repede.
Nu era timp să te gândești la viitor sau să-ți amintești trecutul. Doar clipa aceea, camarazii de lângă tine și misiunea de îndeplinit.
Patru ore.
Aproximativ atât a durat asaltul nostru.
Patru ore pe care nu le poți șterge pur și simplu din memorie.
Ne-am recucerit pozițiile din oraș.
Părea că trecuse ce era mai rău.
Părea că ne puteam trage sufletul pentru o clipă.
Dar, în război, cuvintele „părea că” pot fi cea mai crudă amăgire.
Când cerul a început să ucidă
Inamicul nu avea de gând să cedeze atât de ușor.
A început un bombardament de artilerie cumplit.
Artileria inamică lovea atât de necruțător, încât pământul părea să se rupă sub picioarele noastre.
Explozie după explozie.
Lovitură după lovitură.
Nu te mai gândești la victorie. Te gândești la secundele următoare.
Dacă vei găsi adăpost la timp.
Dacă va supraviețui camaradul de lângă tine.
Dacă va mai veni o dimineață.
Nu puteam opri singuri acel foc.
A trebuit să ne retragem puțin, ca să găsim un loc unde să ne fixăm poziția și să continuăm lupta.
Dar aceea era deja o altă zi.
O altă poveste.
O altă încercare.
Șapte oameni pe care nu-i vom uita niciodată
În acea zi am pierdut doi camarazi.
Doi au fost uciși.
Alți cinci dintre soldații noștri au fost răniți.
Pentru unii, acestea sunt doar cifre.
Doi morți.
Cinci răniți.
Dar pentru noi, în spatele fiecărei cifre se afla un om.
Cineva care poate râsese cu noi cu puțin timp înainte.
Cineva care poate parcursese același drum de noapte, crezând că se va întoarce.
Fiecare avea o viață, vise și oameni dragi care îl așteptau acasă.
Doi nu se vor mai întoarce niciodată.
Cinci au dus mai departe rănile acelui război.
Oricare ar fi fost rezultatul bătăliei și oricum ar fi numit-o rapoartele oficiale, acea zi va rămâne pentru totdeauna ziua în care i-am pierdut pe ai noștri.
O poziție poate fi recucerită.
Un oraș poate fi apărat.
Dar un camarad căzut nu poate fi adus niciodată înapoi.
Fortăreața pe care lumea încă nu o cunoștea
Astăzi, numele Bahmut este cunoscut mult dincolo de Ucraina.
Îl numesc o fortăreață.
S-au scris mii de articole despre el. I s-au dedicat cântece. Numele său a devenit un simbol al rezistenței soldaților ucraineni.
Dar pentru mine, Bahmut este mai mult decât un nume pe hartă.
Înseamnă trei dimineața.
Înseamnă vocea comandantului la telefon.
Înseamnă fabrica veche din Drujkivka.
Înseamnă camioneta, drumul de noapte și glumele unor oameni care încă nu știau ce îi așteaptă.
Înseamnă trei kilometri pe străzile orașului.
Înseamnă patru ore de asalt.
Înseamnă poziții recucerite.
Înseamnă foc de artilerie.
Și înseamnă doi camarazi care vor trăi pentru totdeauna în memoria noastră.
Încă nu știam câtă durere, cât sânge și câte destine omenești aveau să se lege de acel oraș.
Ne făceam pur și simplu meseria.
Meseria de soldat.
Ne apăram pământul.
Și acolo, printre explozii, ruine, frică și curaj, se năștea deja pentru noi fortăreața Bahmut pe care lumea avea s-o cunoască mai târziu.
Nu știu dacă astăzi își mai amintește cineva acel asalt anume.
Dar eu îmi amintesc.
Îmi amintesc oamenii.
Îmi amintesc ziua aceea.
Și cât timp voi trăi, ei vor trăi în memoria mea.
Pentru că fortăreața Bahmut nu înseamnă doar clădiri, străzi și poziții defensive.
Înseamnă oamenii care au rezistat acolo unde părea imposibil să reziști.
Și pe cei care au plătit prețul cel mai mare: viața.
Dedicat camarazilor care au murit apărând Bahmutul. Veșnică amintire și onoare.
Leave a Reply